Cuvântul autorului
(Care, fie vorba între noi, nu interesează pe nimeni, dar aşa e moda!)
Mi-am trăit copilăria la Băile Herculane şi sufleteşte sunt legată de aceste locuri cu un imens potenţial turistic. Primele amintiri le am cu blocurile care se înălţau ca nişte munţi mai mici în fața apartamentului de la etajul trei în care locuiam.
Azi vedeam o groapă imensă, fundaţia, maşini şi macarale, apoi, peste câteva zile parcă, zidul de beton îmi acoperea priveliştea cu rufe puse la uscat şi glasuri vesele, ale noilor vecini. Îmi amintesc bucuria clasei muncitoare care avea tot timpul ceva de făcut, chiar să-l înjure pe Ceauşescu în glumă, dar pe ascuns.
Am asistat la construirea oraşului, îmi place să cred asta. Pe holurile nefinisate ale hotelului Dacia m-am plimbat încă de la turnarea primelor etaje, când găseam tot felul de motive (o ţeavă de cornete, arici pentru cai, cabluri pentru praştie şi sârmă de gloanţe etc.) să-mi caut unchiul maistru, şef de lucrări (sau așa ceva).
Tata, fire poetică, împletea fierul cu betonul pe şantierul 104, mândria staţiunii, şi-mi închipuiam că-i atotputernic ca Atotputernicul fiindcă, asemeni Lui, crea pietre, pereţi de stâncă, planşee din fier-beton. Acestea erau temelia tuturor construcţiilor „gigantice” care se înălţau, grote pentru suflete, asemeni munţilor lui Dumnezeu.
Nu vă mai povestesc de prima mea dragoste, macaraua, care ţi se lipea de suflet ca o caramea de dinţi. Pe tanti Lenuţa Macaragista o salutam întotdeauna cu profund respect şi emoţie. Ştiam că datorită ei, printr-o lege progresistă, ştiinţifico-fantastică, uneori controversată, în grădinile oamenilor răsăreau ca ciupercile, în loc de cartofi, case cu patru etaje.
Abia când am crescut, mi-am ridicat ochii spre cer şi am descoperit munţii, adevărata bogăţie a locurilor. Mi se păreau spinări de elefanţi într-un şir indian, de-o parte şi de alta a staţiunii. Îmi imaginam crestele lor ca fiind capătul pământului şi dincolo de ele lumea nu era posibilă. Băile Herculane forma pentru mine centrul universului şi buricul terrei, iar lumea întreagă trăia aici ca-ntr-o fortăreaţă a fericirii.
Apoi am descoperit istoria oamenilor din Herculane. Se făcea mare tam-tam pe subiectul ăsta, mai ales la muzeul oraşului, unde aveam expuse vestigii de pe vremea mamuţilor, a romanilor, a habsburgilor şi a comuniştilor. Pământul era bătrân de zeci de mii de ani la Herculane, dar parcă timpul aducea aici epocile împreună ca-ntr-o grădină a paradisului.
Se auzeau în acelaşi timp răgetele fioroase ale animalelor fabuloase, zdrăngănitul armurilor romane în lupta cu termele şi viaductele, baionetele militarilor habsburgi care, cot la cot cu ciocanele ţăranilor, ciopleau muntele de granit ca să ridice vile şi foişoare pentru oasele domneşti.
Şi peste toate aceastea trona faimosul și frumosul Hercule, îmbrăcat în piele ca rockerii… în pielea leului din Nemeea. Adusese cu el o pleiadă de zeiţe: Afrodita, Minerva, Diana, Hera, şi haremul lor a fost transformat de comunişti, mirare, cu un pix şi-o mistrie, în hoteluri impunătoare sau nume de izvoare. În fiecare zi simţeam parfumul florilor şi atingerea vaporoasă a divinităţilor păgâne, care umblau cu un sân dezgolit sau fără indispensabili, ca-n fresce şi pe cele câteva socluri din centrul vechi al oraşului.
Apoi, totul devenea solemn ca-ntr-o ceremonie la palat. Ssst! Atenţie! Soseşte Marea-Principesă a Transilvaniei, Maria Tereza-Terezia, cu calul său Ducefalus, pardon Vollblut. Urmează pe covorul roşu, din faţa propriei vile somptuoase, faimoasa Elisabeta, împărăteasa Austro-Ungariei şi regină a Ungariei (Încetaţi să-i mai spuneţi Sissi, că nu era sisi deloc, chiar dacă umbla creanga pe dealuri. Era romantică şi ura apelativul acesta de Sissi! De ce nu încercaţi Bety, Lisa, Eli, deşi pentru rangul său s-ar cuveni să i se spună numele întreg: Elisabeta Amalia Eugenia… de Wittelsbach, iar după căsătorie „de Habsburg”!).
În tropotele cailor, printre salvele de tun şi aplauzele mulţimii, trec în pas de paradă cei mai celebri bărboşi ai vremii (1896): împăratul austriac – Franz Joseph, regele României – Carol I şi Alexandru I al sârbilor. Tocmai s-au întors de la o tăiere de panglică la inaugurarea Canalului navigabil Porţile de Fier şi s-au oprit la Herculane pentru un tetatet amiabil, un masaj şi-o cafeluţă, ca să mai pună ţările la cale.
Amintirea lor măreaţă mi-a fost pusă în evidență mereu de armata de bolnavi cu cârje, în loc de săbii, care mărşăluia triumfală prin Herculane, indiferent de sezon. Oraşul a fost întotdeauna invadat de bătrâni şi bolnavi care veneau cu speranţă la băile termale să-şi trateze reumatismul sau diversele boli interne.
Credinţa lor în vindecare m-a înseninat întotdeauna, visând că Herculanele e un loc magic, fermecător, ca şi cum eu însămi aş fi avut această putere a apelor termale de-a schimba destinul nemilos al oamenilor şi de a le reda sănătatea.
După Revoluţie, ţara întreagă a luat-o razna, dar Herculanele şi-a făcut în continuare datoria de gazdă primitoare. Aşa cum s-a priceput! A înflorit pe ici pe colo, particular, dar n-a stat o clipă în loc. S-a ales cu o fabrică de apă plată, cu numeroase case de vacanţă şi pensiuni, deşi centrul vechi abia mai respiră într-un singur plămân, Hotelul Ferdinand (deocamdată).
Hotelurile cu nume de zeităţi nu şi-au pierdut farmecul, deși au început să-şi arate vârsta.. deloc „seculară”. Iar şantierele, peste tot, mereu altele, oricât de mici, dau impresia că sunt descoperite neîncetat noi relicve ale trecutului, dar sunt ridicate ziduri pentru amintirea viitorului. Oraşul e atât de strâmt, încât pe alocuri clădirile par să se calce în picioare sau să se ţină în spinare una pe cealaltă.
Prinzând gustul călătoriilor de la turiştii care veneau în staţiune, am tot plecat şi eu. Nu la pas, peste munţi, la Podeni sau Cornereva, ci cu trenul, prin defileul Timiş-Cerna, spre Caransebeş şi Timişoara. Iar de-acolo, direct spre New York şi Tokio, via Bucureşti. 🙂
În naivitatea mea, de dragul câmpiei şi-a dimineţilor însorite devreme, am ajuns tot într-un fund de oală, ca la Herculane, să visez marea şi gheţarii ivindu-se dintre blocurile-turn, ca-ntr-o lume avatarică. Abia litoralul şi delta m-au mulţumit cu adevărat, dar, între timp, mi se făcuse dor de rădăcini. Şi rădăcinile ştiu exact unde mi le-am lăsat… În timpul copilăriei, la Băile Herculane!
De multe ori am auzit la ştiri despre oraşul acesta minunat, dar nu de bine. De parcă cei ce vorbeau despre el l-ar fi cunoscut dintotdeauna şi aveau tot dreptul să-l abordeze “la per tu”. Am mai citit de curând şi o carte despre staţiunea balneoclimaterică Băile Herculane, de renume mondial cândva, şi aşa mi-a venit ideea să-i redau ceva ce, de-aici, de la depărare, nu se vede prea bine, deși are: GLAMOUR! Glamur, glamuuur, gleimăr!
„Ţara lui Hercules” are nevoie de make-up, dress-up, hairstyle şi o decapotabilă cu care să se plimbe prin lume, ca să-şi pună în evidenţă frumuseţea naturală, averea (colosală?), înţelepciunea legendelor şi sexăpilul. Deocamdată oscilează între ţărăncuţă timidă – prinţesă modestă şi ar fi păcat să se irosească, stearpă şi nemăritată, în braţele vreunui mitocan cu veleităţi de baron, neştiută de toată lumea, popor şi mondenitate, ca fiind cea mai cea, top-model.
Pe vremea răposatului, orașul Băile Herculane era cunoscut ca staţiune internaţională şi veneau mereu nemţi şi suedeze de-a doua tinereţe la distracţie, într-o atmosferă discretă, deşi, în comparaţie cu noi, prin maniere libertine, haine cool şi gadgeturi păreau foarte stridenţi. Acum, străinii s-au rărit, oricum nu-i mai prea vânează nimeni. Şi nu e cazul să ne plângem de milă, pentru că destinul ni-l facem singuri!
M-am tot gândit: ce le-ar trebui „ruinelor” de la Herculane ca să cucerească inima turiştilor? Ce i-ar trebui acestui „muribund” prosper, decât nişte sfârcuri de mărgăritar ca să atragă turiştii ca-ntr-o capcană a timpului şi a plăcerilor!
Am revenit, aşadar, la Herculane cu un dar simplu, o macara care să ridice standarde şi o tiparniţă care să scoată idei (pe bandă rulantă aș vrea eu) pentru un edificiu deloc bizar în zilele noastre: lecţii de marketing ambalate în literatură de specialitate…
„Cu sânii goi pe Domogled” sper ca va fi o colecţie citită cu zâmbetul prin vene. Poate unii sunt fericiţi când plâng, eu scriu pentru cei ce se bucură când râd cu fiecare por.
Mi-e dor de râsul sănătos şi relaxarea oamenilor din copilăria mea. Sper să le regăsesc din nou, într-o zi, acasă, la Herculane.
Acum suntem toţi prea încrâncenaţi şi stresaţi să fim întotdeauna primii, pe primul loc, cei mai buni, în top. Suntem într-o concurenţă acerbă şi asta ne răpeşte liniştea, frumuseţea, fericirea. O fi bine? Cui i-e bine?
M-am gândit să scriu pentru Herculane, în amintirea a ceea ce a fost şi va fi, ca să devin la rândul meu celebră, cum n-am fost şi nici nu cred că voi fi! 🙂
Pentru mine scrisul e o aventură minunată. Să ţeşi poveşti cu oameni autentici şi locuri reale nu-i foarte simplu, dar îţi foloseşte toţi neuronii şi toate simţurile, ca-ntr-un joc virtual, 2D deocamdată, pe calculator. Îmi veţi spune voi, cititorii, dacă am împletit cuvintele cum trebuie şi dacă vi-au fost vreodată de folos.
So, ca să nu mai lungesc vorba şi să vă răpesc din timpul preţios, enjoy the adventure! With me! To Băile Herculane in the „Hercule’s Country”!
Doru de Herculane 