Cu poveștile adaptate

Supărată pe poveşti

Azi:

  1. Fetiţa cu chibrituri
  2. Hansel şi Gretel
  3. Motanul încălţat
  4. Răţoiul cel urât
  5. Scufiţa roşie

 

Dar mi-a trecut după ce le-am rescris

 Într-o zi am găsit în camera copilului nişte prieteni nefericiţi: fetiţa cu chibrituri moartă, Hansel şi Gretel ameninţaţi în căsuţa de turtă dulce de-o bătrână malefică, pr Marchizul de Carabas la laba unui motan încălțat și parvenit, puiul de lebădă teleportat în cuibul unei raţe neîngăduitoare, pe Scufiţa roşie, ajunsă din neglijenţa mamei, în burta lupului flămând.

Îmi amintesc de ei încă din copilărie când mi-au invadat şi mie camera. Atârnau tăcuţi şi trişti de sufletul meu de copil neştiutor, făcându-mă să le plâng de milă, revoltându-mă împotriva destinului lor nedrept. I-am adoptat atunci aşa cum m-am priceput şi le-am purtat de grijă ca o soră mai mare sau ca o mamă: pe fetiţa cu chibriturile am aşezat-o pe pat până venea prinţul să o trezească din dezgheţ cu un sărut; pe Hansel&Gretel îi apăram zilnic de Baba Cloanţa care voia să-i prăjească şi să-i mănânce; fiului cel mic al morarului îi tot explicam că nu e Marchizul de Carabas şi-i certam pisoiul mincinos; pentru răţoiul cel urât trebuia să mă transform în lebădă şi să-l apăr de alte lighioane înfumurate; iar cu Scufiţa roşie străbăteam împreună pădurea, dând câte un pumn în bot lupului ce îndrăznea să ne întrebe de sănătate…

Acum, că văd aceleași personaje aşa hotărâte să fie adoptate şi de propria-mi odraslă, parcă mi se strânge inima să-i las în grija pruncului! Mi-e prea crud puiul ca să ducă o astfel de povară! Ar fi o responsabilitate prea mare pentru vârsta lui, aşa că m-am hotărât să ajut aceste personaje să-şi vadă singure de viaţă şi mai ales să le duc înapoi părinţilor lor.

-Dar noi suntem orfani! au strigat personajele nefericite.

-Imposibil! am protestat. Doar tatăl lui Morar cel mic a decedat, deşi  cred că doar s-a prefăcut mort, ca să vadă cum i se descurcă fiii cu moştenirea ce le-a lăsat-o!

-Crezi că tata trăieşte? se învioră Morar cel mic.

-N-ai vrea să te întorci acasă să te convingi? îl provoc eu.

-Eu dacă mă întorc acasă cu chibriturile nevândute, mă rupe tata în bătataie, spuse Chibriţica. Aşa că mai bine rămân îngheţată în povestea asta…

-Dar te voi ajuta să vinzi chibriturile şi te vei întoarce liniştită la părinţii tăi! Nu uita că vânzătorii, comercianţii au cea mai bănoasă îndeletnicire şi dacă te străduieşti puţin, poţi avea tot ce ai visat!

-Adevărat? se minună Chibriţica.

-Şi noi ce facem cu părinţii noştri supăraţi, ba din cauza impozitelor, ba din cauza oalei cu smântână? Mai bine stăm cu baba asta înstărită şi o mai fraierim câteva generaţii de dragul turtei dulci şi a mărgăritarelor! spuseră Hansel și Gretel.

-H&G, mi-e ruşine de vorbele voastre! Nu vedeţi ce carii aveţi şi cum v-aţi umflat de la turta dulce?

-Păi ne place şi acasă nu primim! se scuzară ei.

-Uite, ce-ar fi să învăţaţi cum să vă hrăniţi singuri şi sănătos? Aşa îi scutiţi pe părinţii voştri de o problemă existenţială şi vor fi fericiţi să aibă nişte copii cuminţi care nu-i încurcă prea mult!

-Şi n-o să ne mai rătăcească în pădure?

-Pădurea este casa voastră! Vă oferă adăpost şi hrană, numai să ştiţi să o preţuiţi! le spun eu, visând la codrii copilăriei mele. Cum aţi putea să vă rătăciţi în ea?…

-Eu preţuiesc pădurea, o ador, îmi place să mă joc printre copaci, dar tot timpul vine câte un nenorocit de lup să mă mănânce! Cred că ar trebui să-mi iau o puşcă, se plânse Scufiţa roşie…

-Sau un vânător!

-Păi vânătorul are timp să se joace cu fetiţele prin pădure? se miră Scufiţa.

-Nici n-ar fi indicat! Dar ar trebui să fie cineva cu ochii pe pădure şi vânătorii ar fi buni pândari. Oricum, sunt multe metode de-a apăra un copil de lup! îi atrag eu atenţia.

-Mama nu le ştie! strâmbă din nas Scufy.

-Acum le şi aplică!

-Sunt curioasă!

-Drum bun! i-am urat Scufiţei, cu gândul că se va întoarce la mama ei.

-Dar eu la cine să mă întorc, că sunt singur pe lume! se văicări puiul de lebădă. Sunt urât şi sunt urât! Sunt urât că aşa arăt şi sunt urât de toată lumea din pricină că sunt urât…

-Hai măi, Pui de lebădă! Fii serios! Dacă nu te grăbeai să pleci în lumea largă, ţi-ai fi găsit mama chiar în curtea de unde ai plecat. Te-ai gândit că Lebăda-mamă a fost rănită şi că acum, că s-a făcut bine, te caută disperată?

-Mă-ntorc imediat la ea! spuse Lebădoi luminat dintr-o dată de noua perspectivă.

-Călătorie sprâncenată! i-am urat, uşurată că orfanii din poveşti se pregătesc să părăsească odaia viselor celui mic, iar eu, în sfârşit, nu o să mă mai sinchisesc de viaţa lor.

Personajele se entuziasmară, dar, neîncrezătoare în forţele proprii, s-au întors din drum:

-Tu nu ne mai iubeşti? m-au întrebat nefericite.

-Ba tocmai fiindcă vă iubesc, ar trebui să schimbaţi poveştile! Vă vreau binele!

-Ni se pare că ai vrea să scapi de noi și ne dai pe ușă afară, așa fără regret! îmi reproşară ele.

-Asta este imposibil, dragii mei! Poveştile sunt nemuritoare, trăiesc în noi ca înţelepţii: veşnic! Iar voi, personajele, sunteţi vocile care ne îndrumă paşii prin lume! Ne daţi din experienţa voastră, învăţăm să gândim ca voi, să acţionăm ca voi. Cum am putea să scăpăm de sufletul pe care ni-l împrumutaţi pentru toată viaţa? Aveţi idee de câte ori vi-am trăit destinul?

-De ce? întrebară personajele.

-Pentru că lumea copilăriei este la fel de săracă şi lacunară ca lumea voastră, iar eu, ca orice copil, am umplut acest gol cu trăirile voastre, m-am identificat cu voi, cu poveştile despre voi! Sunteţi primele realităţi cu care am luat contact şi v-am imitat.

-Şi tu eşti săracă şi orfană?

-Nu sunt. Dar pentru că v-am cunoscut, din spirit de solidaritate, am trăit în permanenţă cu gândul ca aş fi.

-Şi de ce eşti supărată?

-Pentru că, datorită soartei voastre nenorocite am fost eu mereu tristă şi înverşunată, supărată pe părinţi şi societate, care niciodată, nici părinţii, nici societatea, nu făceau suficient pentru puii lor, iar copiii deveneau victime permanente! Asta am învăţat de la voi şi din cauza voastră pot spune că mi-am ratat copilăria! le strigai, exasperată că pun atâtea întrebări.

-Exagerezi! se revoltară personajele. Noi suntem doar nişte eroi naivi ai unor poveşti nevinovate…

-Sunteţi personaje cu probleme, nefericite, iar poveştile voastre nu sunt deloc vesele!

-Eşti tu veselă precum o varză acră! se hliziră personajele, arătându-mă cu degetul, ca să mă provoace. Eşti un exemplu rar de haz, ce să zicem!…

Hm! Ce era să le fac? Aveau o soartă atât de tristă în poveşti, încât nici nu mă puteam gândi să le mai pedepsesc într-un fel și eu în viața mea reală.

-Aş vrea să-mi lăsaţi copilul în pace! Ați înțeles? Ca să fiu mai clară, ori vă schimbaţi poveştile, ori vă dau afară din bibliotecă!

-Dar suntem nişte persoanje reale, poveştile sunt rupte din realitate, de ce ţi-ai păgubi copilul de nişte fapte de viaţă cu care s-ar putea confrunta şi el mai târziu?

-La ce i-ar ajuta poveştile voastre când soluţiile de rezolvare a intrigii sunt atât de fataliste, de nefireşti? Chibriţica alege să moară, H&G îşi răsplătesc cu nestemate tatăl care i-a abandonat în pădure, Morar cel mic acceptă toate ilegalităţile motanului ca să parvină, Pui de lebădă ajunge la zoo ca să-şi satisfacă narcisismul, Scufiţa roşie trăieşte cu sentimentul vinovăţiei pentru nişte fapte de care nu este vinovată…

-Chiar aşa? se miră Scufy. Dar sunt vinovată că n-am ascultat-o pe mama şi am vorbit cu lupul.

-Mama nu ar fi trebuit să te lase singură, nesupraveghetă în pădure şi nici să te expună pericolului de a te întâlni cu lupul. În plus, lupului ar trebui să i se dea o altă îndeletnicire, pentru liniştea fiecărui părinte!

-Eh, oamenii mari au întotdeauna dreptate! se resemnă Scufy, aranjându-și scufia pe frunte.

-Oamenii mari, m-am răstit eu la personaje, trebuie să ştie, aşa cum ar trebui să ştiţi şi voi, că dacă viaţa e mizerabilă, măcar basmele pentru copii să fie o oază de fericire, să ofere soluţii corecte, fără a exagera cu răul, sărăcia, nedreptatea…

-Ai dreptate, om mare! oftară personajele oarecum ironice, tărăgănând plecarea.

-Nu, nu am dreptate! Uite că sunt doar subiectivă de dragul ăstui boţ cu suflet de-l ţin în braţe. Nu vreau să-i spun poveşti care să-l facă să plângă; sau să-l revolte sau să-l sperie. Aş vrea ca atunci când îi citesc o poveste, ţâncul să se înveselească, să fie fericit, să râdă.

-Numai lapte şi miere!

-Exact!

-Şi când îl vei învăţa să plângă?

-Dar plânge de când s-a născut! Oamenii se nasc nefericiţi.

-Când îi vei spune că viaţa este nedreaptă?

-După ce va şti totul despre cum este să fii drept.

-Şi noi ce ar trebui să facem? m-au întrebat personajele orfane.

-Hm! Sincer, nu ştiu ce ar trebui să faceţi, ci doar ce să nu faceţi. De exemplu, Chibriţica să nu moară, pentru că riscul de sinucidere la copii este destul de mare şi nu vreau să fie exemplu pro. Când dai de greu, lupţi, nu te duci veselă la bunica pe lumea cealaltă!

-Am înţeles, şefa! mă ironiză fetiţa cu chibrituri. Fără frig la picioare sau aripi de înger în povestea următoare!…

-Perfect! Asta îmi doresc pentru nevinovata-mi progenitură! Hansel&Gretel, aş vrea să nu trăiţi cu impresia că părinţii vor să scape de voi! Nu vă mai victimizaţi! Povestea voastră seamănă cu acel moment când duci copilul la grădiniţă, adică la căsuţa din turtă dulce, de unde trebuie să se întoarcă cu bogăţii pentru părinţi. Greşit! Părinţii nu-şi abandonează copiii la grădiniţă, educatoarea nu este Baba Cloanţa, iar educaţia ce o primesc acolo este pentru ei, pentru copii, nu-i o răsplată în mărgăritare pentru părinţi. Şi mai uşor cu dulciurile, că stricăm dinţişorii şi burtica!

-N-am înţeles nimic, dar ai dreptate! mă ironizară H&G, supărați că trebuie să renunțe la turta dulce.

-Fără Baba Cloanţa! le precizez eu.

-Dar de ce? Copiii adoră să se sperie! Poveştile nu au haz fără frica de ceva…

-Ce-aţi zice totuşi de un Moş Clonţ? Ca să echilibreze tabăra feminină a răului! le propun amuzată.

-Moş Clonţ şi căsuţa din piei de măgari, propuseră H&G, în bătaie de joc.

-Ar fi o idee minunată! Vedeţi ce faceţi și cum vă descurcați!… Iar tu, Morar cel mic, scapă imediat de pisoi, că-ţi dăunează! Sau și mai bine ar fi să-l îmblânzești, să-l dresezi că prea e răsfățat!

-Dar este singura moştenire de la tata! Nu va mai exista poveste fără el!

-Ai dreptate, fără pisoi nu se poate! admit eu. Am bănuit mereu că moştenirea de la tatăl vostru se referă de fapt la moştenirea genetică. Fratele tău cel mare a moştenit moara, deci hărnicia, cel mijlociu asinul, deci aventura şi tu pisoiul, deci isteţimea. Dar atunci, bagă-ţi minţile-n cap! Înainte de a te încălţa şi dichisi, tunde-te, taie-ţi unghiile, curăţă-ţi urechile şi nasul, spală-te! Să nu te mai prind cu minciuni, ameninţări, înşelătorii! Şi, zău aşa, însoară-te şi tu cu o fată de la ţară, că mai bine-ţi stă! Lasă goana după prințese înfumurate, că nu-s de nasul tău! Un țăran care muncește pământul e mai bogat decât toți împărații puhavi plimbați cu trăsura!

-Serios?

-Te rog să pricepi!

-Bine, îmi voi folosi isteţimea ca să prind şoareci ţărăncuţei mele! se resemnă motanul, amuzat de schimbarea de rol, luând chipul lui Morar junior și plimbându-se arogant cu coada pe sus.

-Treaba ta! Eu aş vrea să nu fi un exemplu de parvenire pentru odorul meu.. pentru că nu-mi place!

-Şi eu, ce trebuie să nu fac? întrebă Lebădoi urâțindu-și ciocul.

-Frumosule, te rog, nu pleca de-acasă! Copiii nemulţumiţi îţi vor urma exemplul şi statisticile cu fugari deja arată îngrijorător. Ca să ştii şi tu, un copil nu înfruntă singur lumea, pentru că lumea îl poate strivi cu greutăţile ei! Aşteaptă să creşti şi după aceea te poţi muta unde vrei, chiar şi la zoo.

-Păi, să rămân în curte să mă umilească toate grasele şi crăcănatele cu ciocul spurcat?

-Fă-le să te iubească! Nu te răzvrăti, nu pleca, ai răbdare! Eu aşa mi-aş povăţui zgâtia de zgâmboi ce-mi zâmbeşte acum cu candoare! îl implor eu pe Lebădoi, privindu-mi copilul ce visa în pătuţul său aventuri, sper, paşnice.

-Mă mai gândesc! spuse „rățoiul cel urât” privindu-se în oglindă. Hm! Şi eu care am trăit toată viaţa cu impresia că părinţii m-au abandonat…

-Da, şi eu m-am gândit de multe ori că ai fost abandonat sau cine ştie ce accident te-a adus sub formă de ou în cuibul altei mame… Dar mai degrabă povestea ta seamănă cu una de discriminare, de auto-discriminare. Ca şi cum persoanele dezavantajate, minoritare, părăsite, respinse oarecum de societate ar trebui să se retragă la zoo sau într-un muzeu.. să se izoleze ca niște victime pentru a le aprecia lumea… Nu cred că eşti un exemplu prea bun în postura asta! Mai bine te adaptezi, te integrezi și va fi mai bine pentru toți!.. dai tu libertatea pentru plictiseala de la zoo?? Să fim serioși!

-Exagerezi din nou! Înţelege că povestea mea este doar o poveste banală, nevinovată! Dar nu te contrazic, voi face cum zici tu ca să-ţi fiu pe “political correctness”…

Personajele mă ironizează, se vede, însă de dragul meu şi al copilului meu, promit că se vor schimba. Abia aştept!

-Şi eu, ce n-ar trebui să fac? întrebă Scufy.

-Ah, da! Povestea ta îmi aminteşte de copiii nevoiţi să meargă zilnic prin pădure până la şcoală, inclusiv iarna. N-am auzit să fi căzut vreunul victimă animalelor. În schimb, fetiţa trimisă după pâine la magazin, în mijlocul oraşului, printre râuri de oameni, a dispărut fără urmă. Uf! Pădurea mare de betoane mă înfricoşează mai mult decât cea cu animalele pe cale de dispariţie! Ce să zic, siguranţa copiilor este prima grijă a părinţilor. Prefer să fiu proasta din povestea cu drobul de sare decât să păţească micuţul ceva rău…

-Bine, bine, dar eu? Ce să nu fac? întrebă Scufy nerăbdătoare.

-Să ceri protecţie!

-Să nu cer…

-Ba asta trebuie să faci: să ceri protecţie. Să te simţi în siguranţă doar când eşti supravegheată de părinţi. Asta până creşti, apoi poţi fi pe cont propriu, treaba ta!

-Aha: protecţie, părinţi! rămase pe gânduri Scufy.

-Cere-ţi dreptul de a fi supravegheată pentru a nu păţi ceva rău! Un Big Brother cu ochiul pe tine. Părinţii n-ar trebui să găsească scuze de genul: „De-aia a păţit copilul ceva, pentru că nu a ascultat de părinţi!”. Expresia asta ar trebui scoasă din uz. Întreaga responsabilitate este a lor, a părinților…

-Deci pot face toate prostiile pământului că nimeni nu mă va pedepsi? se bucură Scufy.

-Ba din contră, vei fi mult pedepsită. Dar se ştie că nu pedeapsa schimbă comportamentul unui copil, ci motivaţia pe care i-o dai ca să fie bun, corect, aşa cum trebuie!

Perosnajele visau cu gura căscată, neînţelegând prea bine care sunt regulile noului joc inventat de mine.

-Nu păreţi prea fericite de schimbări! ironizez şi eu micile personaje.

-Ne gândim cum să nu te dezamăgim! Eşti un părinte… tare neobişnuit! mă menajară ele.

-Merci, puştilor! Acum sunteţi deja mari, aţi crescut, mergeţi la şcoală… Mă pot baza pe voi! Haideţi, să trecem la treabă!…

Şi am trecut… Treaba s-a făcut… Dar ce voiau să spună cu faptul că aş fi un “părinte neobişnuit”? Adică un părinte ramolit, plicticos, absurd, stupid, exagerat? Cu idei fixe?… Ehehe, nu-mi pasă! Mă bucur doar că zâmbetul şi seninătatea copilului meu nu mai sunt ameninţate. Aşa că… Să citim ce năzdrăvănii au făcut personajele orfane ca să se integreze în propria familie!

Spor la citit! Vise frumoase! Somn lin!

Maria Popescu mariram89@yahoo.com

povești adoptate coperta

Advertisements
This entry was posted in Home. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s